– De ce stai acolo ca un bolovan de lut? – întrebă Ana cu un zâmbet jucăuș, privindu-l pe Manole. 
– Dacă mai stai mult, vor crede că ești o statuie.
Manole ridică privirea încet.
– Poate că asta și sunt. Statuile nu fac prostii. Ele doar stau, observă și evită complicațiile. Știai că majoritatea problemelor încep cu prea multă acțiune și prea puțină gândire?
Ana scutură din cap și râse.
– Și știai că majoritatea problemelor încep cu prea multă gândire și prea puțină acțiune? Dacă ar fi după tine, încă am dezbate unde să construim o colibă, în timp ce toți ceilalți și-au făcut deja un acoperiș.
Manole zâmbi ușor.
– Poate. Dar acoperișurile lor se prăbușesc pentru că nu s-au gândit bine.


– Iar tu, – îi răspunse Ana, – stai tot în ploaie pentru că ai pierdut prea mult timp alegând care trestie e cea mai bună. În schimb, eu sunt deja în siguranță, într-un loc ferit de ploi.

– Știai că oamenii ne numesc acum „Gânditorul” și „Gânditoarea”? – întrebă ea.
– Serios? – spuse Manole, cu un strop de ironie în glas. 
– Eu credeam că ne zic „Domnul și Doamna Stăm-doar-așa”. Olandezii spun că „dacă te comporți normal, ești suficient de nebun”.
Ana își lăsă capul pe spate și râse.
– Ei bine, putea fi și mai romantic. Ne puteau numi „Nebunii de la Hamangia”.
Manole ridică o sprânceană curios.
– Ce vrei să spui cu asta?
– Dragostea noastră nu e una obișnuită, Manole. E un vârtej. o nebunie care sfidează timpul, o poveste sculptată în lut și lăsată să încremenească sub cer. Poate că de aceea oamenii ne privesc și nu știu ce să creadă. O fi iubire? O fi reflecție? Poate că suntem un mister pe care nu-l vor descifra niciodată.
– Sau poate că se uită la mine și se întreabă: „De ce are omul ăsta capul în mâini? Și-a pierdut cheile?”
Ana chicoti.
– Sau se uită la mine și zic: „De ce stă femeia asta de parcă și-ar aștepta bărbatul plecat la cumpărături?”
Râseră împreună, un moment rar de ușurință în tăcerea lor meditativă de secole.

– Știai că bărbații și femeile funcționează diferit? – întrebă Ana, jucându-se cu un fir de iarbă între degete.
– În sensul că femeile vorbesc mult și bărbații ascultă strategic? – întrebă Manole, ridicând o sprânceană.
– Nu chiar, – zâmbi Ana. – Creierul masculin e ca o colecție de sertare. Totul e bine organizat: muncă într-un sertar, mâncare în altul, somn în următorul… și apoi există sertarul S.
– Sertarul S? – întrebă Manole curios. 
– S, de la…?
– Suprem, desigur, – spuse Ana, încercând să-și păstreze seriozitatea. – Acel loc magic unde stai și te uiți în gol, fără să te gândești la absolut T-O-T-U-L!
Manole zâmbi larg, aproape mândru.
– Asta sună minunat. Deci avem un loc doar al nostru, unde nu trebuie să facem nimic!
Ana își dădu ochii peste cap.
– La femei nu există așa ceva, – oftă ea, ridicând dramatic mâinile.  T-O-T-U-L e CO-NEC-TAT! Munca e legată de mâncare, mâncarea de somn, somnul de sprijin emoțional, sprijinul emoțional de planificarea vacanței, vacanța de lista de cumpărături… și toate astea în timp ce gătești, construiești o colibă și legăni un copil!
Manole clipi încet, luând un moment să proceseze.
– Nu-i de mirare că sunteți mereu obosite… și că vorbiți mult. Cu atâtea fire conectate, e ca un computer care nu se mai oprește niciodată!
Ana îl privi serios.
– Exact! Și știi ce e cel mai frustrant?
– Ce? – întrebă Manole precaut.
– Că voi aveți sertarul S, iar noi nici măcar buton de oprire!


Manole zâmbi șiret.
– Vezi, asta explică și de ce voi n-aveți niciodată chef seara…
Ana ridică o sprânceană și își încrucișă brațele.
– Scuze, dar după atâtea „fire” conectate toată ziua, normal că nu mai am energie să mă ocup seara de sertarul S care v-a ocupat mintea toată ziua!
Manole se lăsă pe spate, privind în gol.
– Deci până și când nu fac nimic… de fapt fac ceva greșit.
Ana chicoti și îi atinse ușor mâna.
– În sfârșit ai înțeles!
– Dar știi ce e cu adevărat important? întrebă ea, revenind la tonul serios. Puterea cuvintelor. Un singur cuvânt greșit poate scoate pe cineva din echilibru. E ca o piatră aruncată într-un lac – undele ajung peste tot.
Manole încuviință.
– Așa cum spunea Niculina Gheorghiță: „Cuvintele construiesc sau distrug.” Oamenii subestimează cât de mult influențează energia lor și pe a celor din jur.
– Exact, – spuse Ana. – Așa că, atunci când oamenii se uită la noi, sper să înțeleagă că sunt la fel de responsabili pentru ceea ce spun, cât și pentru ceea ce fac. Nu poți arunca vorbe la întâmplare.
Manole zâmbi ușor.
– Cu excepția sertarului meu gol. Acolo poți să spui ce vrei. Nu te aude nimeni.
Ana râse din nou.
– Și dacă ajungem vreodată în spațiu? – întrebă Manole. – Ce vor crede alte ființe despre noi?
– Poate că ne vor vedea ca un cuplu intergalactic, – răspunse ea, râzând. – Tu gândești și gândești, iar eu încerc să explic de ce stai acolo să gândești.
Manole ridică din umeri.
– Sau, – spuse el cu seriozitate, – vor crede că am avut o ceartă și am rămas pietrificați.
Ana îl atinse ușor pe genunchi.
– Certuri sau nu, mesajul nostru e clar: echilibru, armonie și gândire cu mintea și cu inima.

Ana citi povestea și nu se putu abține să zâmbească.
Manole și ea erau mai mult decât niște figuri de lut vechi. Erau voci din trecut, dar cuvintele și umorul lor păreau surprinzător de actuale. Poate că asta era lecția adevărată: să găsești un echilibru între serios și ușor, între gândire și simțire.
Afară, cerul era roz și auriu, iar Ana șopti:
– Poate că suntem cu toții puțin Manole și puțin Ana. Tot ce contează e să învățăm să lucrăm împreună.

Cu acest gând, Ana zâmbi în tăcerea nopții. Era o iubire care sfida orice definiție, care nu putea fi încadrată în tipare – o iubire nebună, neîmblânzită, capabilă să ardă și să renască la nesfârșit. Nu avea început și nici sfârșit, doar o chemare fără margini, sculptată în timp, în lut, în priviri și în tăceri.